EXCLUSIV De la jucării la echilibru: cum învață copilul să se autoregleze între 1 și 2 ani

În emisiunea Dr. Psy, realizată de Ramona A. Dumitru, psihologul clinician Radu Leca și kinetoterapeutul Camelia Ștefan explică fenomenul autostimulării, modul în care răspunde copilul la stimuli, dar și legătura directă dintre alimentație, somn și comportamentele repetitive.

Specialiștii atrag atenția că, între 1 și 2 ani, copilul își formează primele mecanisme de autoreglare emoțională și senzorială, un proces esențial pentru dezvoltarea lui pe termen lung.

Autostimularea: un mecanism natural al copilului mic

Psihologul Radu Leca explică faptul că, în această etapă, copilul are tendința să manifeste comportamente repetitive fără ca acestea să fie îngrijorătoare:

 „Subiectul cu vârsta între 1 și 2 ani va arăta câteva elemente ce țin de autostimulare și va avea începuturi la nivel de echilibrare psihică și fizică”.

El subliniază că părinții nu trebuie să intervină panicat atunci când observă astfel de comportamente:

 „El va învăța, pur și simplu, ce să facă cu propriul corp. Copilul își va pune mâinile pe cap sau pe ureche, va face diverse lucruri cu corpul său, lucruri pe care noi, cei mari, le considerăm ciudate, dar la el reprezintă o căutare a unei formule de liniștire”.

În logica dezvoltării timpurii, copilul își testează propriile resurse interne pentru a-și gestiona emoțiile și reacțiile senzoriale. Repetitivitatea îl ajută să-și definească limitele, să înțeleagă senzațiile și să dobândească predictibilitate.

Comportamente repetitive care sperie părinții, dar sunt normale

Radu Leca enumeră câteva dintre manifestările frecvente de autostimulare: legănatul, lovitul ușor cu mâna în diferite obiecte, balansul înainte-înapoi, privitul la lumini sau la obiecte care se învârt.

„Se întâmplă, de multe ori, ca părintele să intre în panică atunci când copilul se leagănă sau fixează o jucărie. Dar aceste manifestări sunt normale. Copilul încearcă să își găsească propria stare de bine”.

Specialistul avertizează însă că problema apare atunci când repetitivitatea se transformă în izolare sau împiedică interacțiunea socială. În acest caz, panica nu este necesară, dar este esențială o evaluare profesionistă.

Prea mulți stimuli, prea puțină liniște

Kinetoterapeutul Camelia Ștefan atrage atenția asupra unui factor pe care părinții îl subestimează frecvent: excesul de stimuli.

„Copiii mici sunt expuși, de foarte multe ori, la jucării cu lumini, sunete și vibrații, care sunt extraordinar de atractive pentru noi, adulții, dar obositoare pentru copil. O jucărie foarte complexă sau care se mișcă atunci când copilul apasă un buton poate să fie prea mult pentru sistemul senzorial încă imatur”.

Ea subliniază că primele jucării ar trebui să fie simple, cu două culori, fără vibrații și fără sunete puternice.

 „De modul în care copilul cunoaște mediul, de modul în care capătă un anumit gust pentru explorare, ține foarte mult ceea ce îi oferă părintele ca primă interacțiune cu spațiul. O jucărie bună nu este cea mai luminoasă sau cea mai zgomotoasă, ci aceea cu două culori și două texturi clare”.

În lipsa unei gestionări corecte a stimulilor, copilul poate deveni iritabil, agitat sau confuz. De aici pornește un lanț de reacții care influențează și alte aspecte ale dezvoltării.

Cercul vicios: stimuli - alimentație - somn - autostimulare - autoliniștire

Radu Leca explică foarte clar legătura dintre comportamentele repetitive și nevoile fiziologice ale copilului:

„Avem de-a face cu un spectru care, dacă este foarte mare și complet la copil, atunci îl vedem în: hipo sau hiper sensibilitate, cu mers pe vârfuri, cu regurgitare sau chiar cu situații când își provoacă reflux. Adică se aruncă pe spate sau își bagă mâna în guriță ca să regurgiteze. Cu lucruri ce țin de somn, nu doarme, adormire întârziată, plânsete înainte de somn. Cu lucruri ce țin de autostimulare diversă: va mirosi jucării, va trage de ele în mod repetat. Și cu lucruri ce țin de auto-vătămare ușoară: se va lovi cu palma peste picior sau va merge cu mâna prin păr și îl va trage. Toate acestea sunt încercări de autoreglare emoțională”.

Acest cerc senzorial-emoțional creează comportamente care, la prima vedere, pot alarma părintele, dar au sens în logica dezvoltării neurologice a copilului mic.

Când intervin părinții și când lasă copilul să se autoregleze?

Ramona A. Dumitru punctează rolul crucal al părintelui: „Mama poate să-i arate copilului că e în siguranță chiar și atunci când pleacă câteva momente din cameră. Este important să îl învățăm că lumea nu se termină atunci când nu ne vede”.

Camelia Ștefan completează prin perspectiva motorie: „Autostimularea poate să apară și în situațiile în care copilul este prea obosit de la prea multe jucării sau prea multe activități. Uneori e nevoie doar de un spațiu simplu, un covoraș și câteva obiecte cu texturi diferite”.

Este esențial ca părintele să observe copilul și să reducă stimulii atunci când vede supraîncărcare. În același timp, este important să nu taie complet explorarea. Echilibrul este cheia.

Sfaturi pentru părinți

Reduceți numărul jucăriilor complexe și oferiți copilului obiecte simple, ușor de explorat.

Observați comportamentele repetitive, dar nu le interpretați automat ca semne de tulburare.

Ajutați copilul să se autoregleze prin prezență calmă și predictibilitate.

Asigurați rutine stabile pentru somn și mese.

Oferiți spațiu de explorare liberă, fără suprastimulare.

Între 1 și 2 ani, copilul învață să își regleze emoțiile, senzațiile și comportamentele prin joc, repetitivitate și explorare. Atât psihologul, cât și kinetoterapeutul subliniază că autostimularea și comportamentele ciudate pentru ochiul adultului sunt, de cele mai multe ori, forme normale de autoorganizare. Sarcina părintelui este să ofere un mediu echilibrat, fără exces de stimuli, și să îl însoțească pe copil cu calm și răbdare în această etapă intensă a dezvoltării.