Într-o intervenție emoționantă la DC News, în cadrul emisiunii „De ce citim” moderată de Flaviu Predescu, scriitoarea și fosta învățătoare Passionaria Stoicescu a tras un semnal de alarmă despre starea degradantă a sistemului educațional din România. Ea vorbește despre demonizarea cadrelor didactice, pierderea autorității și o libertate prost înțeleasă acordată elevilor și părinților.
Dascălul de odinioară, din stâlp al comunității în țintă publică
„Altădată, învățătorul și preotul erau cei doi stâlpi de bază ai comunității. Ce mai sunt ei acum?”, întreabă retoric Passionaria Stoicescu. Răspunsul pe care îl oferă este pe cât de trist, pe atât de grav: dascălul a devenit o victimă a unui sistem în care autoritatea i-a fost smulsă, iar respectul s-a transformat în suspiciune.
Scriitoarea deplânge faptul că, în loc să formeze, profesorul trebuie să se justifice. În loc să inspire, e nevoit să se apere. „Este îngenuncheat,” afirmă ea, într-o realitate în care elevii filmează orice reacție omenească a profesorului, iar părinții devin acuzatori necruțători, nu parteneri ai educației.
„Este o tulbureală permanentă. Părinții și elevii au libertăți care nu li se cuvin”
Passionaria Stoicescu descrie învățământul actual ca fiind un haos generalizat. Din lipsa unor repere clare, copiii cresc fără disciplină, iar părinții devin excesiv de protectori. Această atitudine creează o ruptură profundă în relația dintre școală și familie, afectând grav actul educațional.
„De la grădiniță, mămica îi pune copilului în ghiozdănel aparatul cu care să o înregistreze pe tovarășa obosită și amărâtă care trebuie să stea cu 40 de prichindei”, a spus ea. Astfel de exemple concrete scot la iveală o realitate în care educatorul este permanent supravegheat și, uneori, hăituit.
Moda în loc de modestie, libertate fără responsabilitate
Scriitoarea atrage atenția și asupra superficialității accentuate a noii generații, întreținută și încurajată de o societate a aparențelor. „Când îi vezi pe toți îmbrăcați cu blugii rupți în genunchi… ca să-și arate ce? Genunchii și după aceea să aibă reumatism?”, se întreabă ea cu ironie amară.
Cu unghii exagerat de lungi, fără niciun control sau standard comportamental clar, copiii nu mai sunt verificați „la unghii și batistă”, cum se întâmpla odinioară. Acum, controalele vizează profesorii, în detrimentul procesului educațional.
Profesorii sub asediu: nici sprijin, nici încredere, doar presiune
Un alt punct critic adus de Stoicescu este presiunea enormă asupra dascălilor. Pe lângă lipsa de autoritate, aceștia sunt sufocați de birocrație, clase supraaglomerate și lipsa de sprijin instituțional. Orice mică ieșire din tipar, orice ridicare de ton într-un context tensionat poate deveni subiect de viralizare și temei pentru concediere.
„Dacă învățătoarea îndrăznește să ridice vocea… este dată afară din învățământ… și este dată afară cu un proces urât”, a avertizat scriitoarea.
Educația nu se face cu reportofonul în ghiozdan
Într-o societate în care drepturile copilului sunt hiperaccentuate, iar responsabilitățile lipsesc, educația își pierde sensul. Passionaria Stoicescu punctează esențialul: „Educația nu se face cu reportofonul în ghiozdan și cu ochiul vigilent al plângerii pregătite în buzunarul părintelui. Se face cu încredere reciprocă. Cu respect. Cu sprijin. Cu răbdare.”
Mesajul său este unul clar și apăsat: dacă nu restaurăm demnitatea și sprijinul acordat cadrelor didactice, vom continua să producem o generație derutată, fără repere clare și fără respect pentru cei care ar trebui să-i ghideze.
O voce lucidă, un apel la echilibru
Intervenția Passionariei Stoicescu nu este doar o nostalgie după vremuri apuse, ci un apel lucid și responsabil la regândirea relației dintre școală, elev și familie. În lipsa unei reconstrucții a autorității profesorului și a unei susțineri reale din partea părinților și statului, sistemul educațional riscă să se prăbușească sub greutatea propriei incoerențe.
„Da, copilul are drepturi. Dar dascălul are și el o limită. Iar când ne batem joc de oamenii care stau zilnic în fața copiilor noștri, să nu ne mirăm că nu mai rămâne nimeni acolo.” – o concluzie amară, dar profund adevărată.
