Cristian-Remus Papp, expert WWF România, atrage atenția că actualele întâlniri frecvente dintre oameni și urși nu sunt rezultatul unei simple creșteri a populației de urși, ci mai ales al unei gestionări defectuoase a habitatului și hrănirii acestor animale, comparativ cu perioadele trecute.
„Oarecum ținând seama și de ce ai arătat mai devreme, față de anii ’70–’90, cum făceam eu referire, există o diferență mare. Dacă ne gândim la ce se întâmplă în momentul de față, avem telefoane smart, avem rețele sociale, astfel încât informația circulă mult mai des. Chiar dacă mai erau întâlniri cu ursul, ele nu erau mediatizate și nu ajungeau la așa multă lume. Acum, sigur, în fiecare zi putem să vedem urși pe rețele sociale, întâlniri cu ursul, tot felul de pățanii. Este adevărat, există și un apetit în zilele noastre.
Revenind la evoluția populației de urs, între cele două războaie, situația a fost destul de critică. Au existat undeva la sub 500 de exemplare. După al Doilea Război Mondial, populația era undeva la 800 de exemplare. Atunci au făcut primele estimări populaționale.
Pe urmă a venit comunismul și cel mai bine a prosperat ursul pe vremea lui Ceaușescu, el fiind mare vânător și, practic, Carpații erau fondul lui de vânătoare. Numărul de exemplare a crescut vertiginos până la aproximativ 8.200 spre sfârșitul anilor ’80. Adică vorbim de o populație mare. Însă a fost altfel gestionată decât în momentul de față.
N-au existat chiar atât de multe interferențe. Hrănirea care s-a făcut în pădurile noastre s-a făcut la o distanță considerabilă față de localități, nu așa cum se întâmplă acum, la câteva sute de metri distanță de comunități. Acum ne mirăm de ce vin urșii, de ce coboară în localități. Noi n-am făcut altceva decât să-i atragem de la altitudini mari la altitudini mai joase, pentru că e mai ușor să gestionezi, până la urmă, hrana.
Pentru că vrei tu, ca asociație de vânătoare, să ai urs mai aproape, chiar și în zona de bial, în momentul în care îți vine cineva, să nu trebuiască să parcurgi câteva ore ca să ajungi în habitatul clasic al ursului. Tot acest sistem nu a făcut altceva decât să atragă în zone tot mai joase urșii.
Coroborat cu turismul, cu atragerea urșilor cu hrană de origine antropogenă, cu gestionarea precară a deșeurilor de natură organică… Apropo, pe vremea lui Ceaușescu n-au fost chiar așa de multe probleme cu deșeurile organice. Adică nu erau atât de multe și erau altfel gestionate, până la urmă. Dar acum pare că situația a scăpat destul de mult de sub control.
După anii ’90, s-a schimbat regimul, s-a schimbat legislația, vânătoarea a fost permisă, iar populația de urs a scăzut destul de mult. Aproape s-a înjumătățit, a scăzut la 4.500 de exemplare, undeva spre sfârșitul anilor ’90. Pe urmă, la intrarea noastră în UE, vorbim despre o populație de aproximativ 6.000 de exemplare, era undeva un range între 5.400 și 6.200. După care, treptat, a început să crească.
În momentul de față avem rezultatele parțiale ale unui studiu genetic, dar nu avem, din păcate, un raport științific atașat acestor rezultate. Și nu am văzut nici metodologia și rezultatele, până la urmă. Avem o cifră de între 10.000 și 12.900 de exemplare, din 24.000 de probe. Însă ce s-a obținut prin acest studiu este ceva unic la nivel global, având în vedere că tot a doua probă, până la sfârșitul studiului, ți-a dat un alt urs individual, în condițiile în care, de regulă, la finalul unui studiu îți iese un urs individual din 4-5 probe”, a explicat Cristian-Remus Papp, expert WWF România.
