Cristiana Uzuna Carabaș, avocată și membră a Baroului Madrid, atrage atenția asupra dificultăților birocratice și identitare cu care se confruntă românii din Spania, în absența unui tratat de dublă cetățenie și a unui ambasador activ.
Deși mulți români spun că în Spania duc o viață mai liniștită și mai echilibrată, lipsa recunoașterii oficiale a dublei naționalități îi obligă să renunțe formal la cetățenia română, ceea ce generează complicații legale și costuri suplimentare. „Avem nevoie de un ambasador care să ne cunoască, să vorbească spaniola fluent și să ne reprezinte cu adevărat”, subliniază avocata.
„Majoritatea familiilor de români au o viață liniștită și frumoasă aici. Mulți dintre ei îmi spun, de altfel, că nu neapărat partea economică, în momentul de față, îi obligă să stea în Spania, ci faptul că calitatea vieții, în sensul de mai puțin stres și o viață mai așezată, îi ajută să stea aici și să se streseze mai puțin.
Ca să vă dau un exemplu un pic colorat, doamne care îmi spuneau că atunci când stăteau în România, din cauza stresului, aveau pumnul de pastile pe zi, zic că „aici nu mai luăm nici măcar 2-3 pastile pe zi, pentru că este o viață un pic mai așezată, mai ordonată și ne permite să facem un echilibru între viața profesională și viața de familie”.
Acest lucru îl pot certifica chiar și eu, în nume propriu. Mi-e mai ușor să fiu avocat la Madrid decât în România.
O să începem cu partea formală. Noi, de foarte mult timp, nu mai avem în Spania un ambasador. Cred că este, ca și când, din punctul meu de vedere, noi suntem aici în realitate aproape un milion. Când se spune că sunt doar 500 de mii, trebuie să facem diferența: în momentul în care un cetățean român își obține naționalitatea spaniolă, el, în actele oficiale ale Ministerului de Interne, nu mai apare ca român, ci apare ca spaniol. De aceea sunt aceste diferențe mari, de la un milion la 500 de mii. N-au plecat 500 de mii de români în România. Majoritatea dintre ei au rămas în Spania, numai că sunt în censul statului înregistrați ca spanioli.
Și cu toate astea, pentru că noi nu avem încă semnat un tratat de dublă naționalitate, de dublă cetățenie, avem această situație în care românii sunt obligați ca, atunci când depun jurământul față de statul spaniol, față de Constituția Spaniolă, prin imperativ legal, adică pentru că nu există acest tratat între Spania și România să renunțe, la nivel formal, la cetățenia românească. Ce înseamnă aceasta? Că, din momentul în care au obținut cetățenia spaniolă, pe teritoriul Spaniei exclusiv (nu în afara granițelor), trebuie să folosească numai actul de identitate spaniol.
Spre deosebire de noi, țările, în special fostele colonii și Franța, au posibilitatea, în momentul depunerii jurământului la notar sau la registrul civil, să-și mențină dubla cetățenie. Și atunci nu au aceste chestiuni de ordin formal. Ulterior, cei care nu vor să renunțe cu un plan real la cetățenie, mulți dintre ei sunt obligați să-și schimbe numele în actele românești. Asta înseamnă un cost, pentru că, în mod evident, trebuie să apostilezi rezoluția prin care ai obținut cetățenia, să traduci legalizat actele de acolo. Certificatul de naștere îl poți obține ca un extras multilingv, datorită faptului că România și Spania sunt membri ai Convenției de la Viena din 1976.
Dar sunt, oricum, diligențe pe care trebuie să le faci cu un avocat sau gestor în Spania și cu o persoană reprezentantă, mandatată în România. Implică cheltuieli și costuri. Unii și le permit, unii nu și le permit, unii chiar nu le cunosc. La momentul în care, de exemplu, apare un deces sau vrei să ieși la pensie, apare o inadvertență între actele din România. Acolo te chemi ca și înainte, după ce ai obținut cetățenia, ai și numele mamei tale de dinainte de căsătorie. Există un certificat de concordanță, dar gândiți-vă că uneori este dificil, dacă tu ai spus că renunți la cetățenie, să vii cu acte din România post-obținerea cetățeniei, prin care tu nu ai același nume ca în Spania.
Deci noi avem nevoie de un ambasador. Un ambasador care să fie un avocat al românilor de aici, care să fie un bun cunoscător al limbii spaniole, un bun cunoscător al culturii și civilizației hispanice, să nu ne facă de râs și să vină să încheie aceste negocieri care s-au început în 2023, s-au continuat foarte puternic în 2024 și, din câte știu eu, din cauza faptului că nu eram în an electoral, partea spaniolă nu a vrut să se implice și să parafeze această înțelegere, ca să nu se înțeleagă că face un parti-pris politic, ceea ce, din punctul meu de vedere, este o atitudine corectă.
Am terminat cu alegerile. Trebuie să avem acest ambasador aici. Trebuie să vină să vorbească cu oamenii de bază din societatea românească din Spania, care nu sunt doar avocați și medici, sunt și oamenii simpli, care, acolo unde sunt, majoritatea nu ne fac de râs, ci dimpotrivă.
Acest ambasador trebuie să se ridice la nivelul comunității noastre. Să ne ducem cu el, să cunoască, să vorbească. Este de bază să vorbească o spaniolă de minim nivel C1. Nu ne putem prezenta în evenimente oficiale cu o limbă spaniolă în care, dacă iei o doamnă care este ospătăriță într-un restaurant spaniol și ea este de origine română, să vorbească o spaniolă mai bună decât numărul 1 la Madrid.
De aici pornește și ceea ce spun: imaginați-vă că avem un dosar, suntem în sala de judecată, dar ne lipsește avocatul. Am auzit niște idei aiuritoare, spunând unii oameni că nu mai avem nevoie de ambasador, pentru că, în momentul de față, există WhatsApp-uri și liderii politici își vorbesc pe WhatsApp. Dar, din punct de vedere formal, nu știu cum să vă spun: tratatele nu se încheie pe WhatsApp. Tratatele se încheie cu un ambasador, care trebuie să semneze și să ne apere pe noi, aici. Să nu mai fie oameni nevoiți să renunțe formal, prin imperativul legii, la cetățenia românească.
Și pentru că vorbim de copii, cred că este cel mai mare dar pe care putem să-l facem lor: Să înțeleagă că, chiar dacă sunt crescuți în cultura spaniolă, ei totuși, prin legea sângelui, sunt români. Și atunci, să aibă dreptul legal să dețină aceste două pașapoarte, două cărți de identitate și două cetățenii, cetățenie sau naționalitate, în funcție de sistemul de drept la care ne raportăm. Cred că acolo ar trebui să începem.
Și a doua nevoie foarte mare este digitalizarea.
Ca să vă dau un exemplu: noi nu trebuie să reinventăm roata. În Spania, în momentul în care ești cetățean spaniol sau cetățean trăind cu forme legale, ce înseamnă forme legale? Să ai acte de permis de ședere în vigoare (în cazul românilor, acel NIE să fie în vigoare).
Noi, spre deosebire de cetățenii extracomunitari, în momentul în care luăm acel NIE verde despre care vorbeam, are o durată de cinci ani. Deci, din start, suntem avantajați. Cetățenii extracomunitari iau prima dată pe un an, apoi reînnoiesc pe doi ani, apoi reînnoiesc pe alți doi ani. Actele, probele, documentele pe care trebuie să le prezinte sunt mult mai multe decât în cazul nostru. Deci este și mai costisitoare această procedură”, a explicat avocata Cristiana Uzuna Carabaș, membră a Baroului Madrid.
