Mai multe personalități literare de seamă din țara noastră ne-au părăsit în cursul anului trecut.
Scriitorul Flaviu George Predescu și criticul literar Daniel Cristea-Enache au dialogat, în a doua ediție din acest an a emisiunii „De Ce Citim” de la DC News și DC News TV, despre Imposibile despărțiri.
Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Dan Cristea și Ioan Es. Pop sunt unii dintre cei mai mari scriitori români de care ne-am despărțit în 2024.
Alex Ștefănescu (6 noiembrie 1947 – 25 februarie 2024)
Alex Ștefănescu, născut în Lugoj, a fost un critic și istoric literar român. El a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1977. Contribuția sa de căpătâi este Istoria literaturii române contemporane, alături de alte numeroase lucrări importante.
„Convorbiri cu Alex Ștefănescu m-a trecut prin toate stările, așa, te inspiră! Alex Ștefănescu are un stil aparte de a povesti”, a spus Flaviu George Predescu.
„Mă emoționează și poza aleasă pentru a ilustra discuția noastră despre Alex Ștefănescu. E o fotografie făcută la lansarea unei cărți scrise de mine, o cărticică despre Nichita Stănescu care a apărut la Editura Curtea Veche în 2010 sau 2011… Care are o prefață de Alex Ștefănescu, Lyrica Magna.
La lansare, au fost doi mari critici: Alex Ștefănescu și Eugen Simion, care au vorbit despre carte. Niciunul dintre ei nu mai este acum printre noi. Dar iată, rămân aceste fotografii și amintirile atât de frumoase cu ei și despre ei. Evident, rămân în istoria literaturii române cărțile importante pe care ei le-au scris.
E o șansă, e un privilegiu al artiștilor și al criticilor literari și scriitorilor – pentru că Alex Ștefănescu a fost și scriitor – ca scrisul lor să rămână viu și după ce ei nu mai sunt. Față de un om obișnuit, pe care îl mai țin minte doar cei apropiați, din familie, și peste o generație numele lui este uitat, numele unui artist, al unui critic important rămâne un element de patrimoniu cultural și spiritual al culturii din care face parte.
Ei nu mor niciodată. Spunea foarte frumos Călinescu, despre această post-viață a artistului, că adevărata viață a unui artist începe în posteritate. Adevărata viață a unui artist începe când el nu mai este fizic între noi.
Așa se întâmplă și cu cărțile lui Alex Ștefănescu. Această carte de Convorbiri a fost ultima lui carte, deși în formula cărților de convorbiri cel care pune întrebările este autorul formal al cărții, evident, autorul din toate punctele de vedere este cel întrebat, este cel care dă răspunsurile…
Cartea noastră, Convorbiri cu Alex Ștefănescu a apărut în condiții grafice deosebite, la Editura Spandugino. El a ales-o și m-a bucurat alegerea lui. Cartea s-a încheiat în ianuarie, iar el a murit la sfârșitul lunii februarie. El a simțit, mi-a spus că se simte foarte rău și să încheiem.
Din răspunsurile lui din carte nu se vede aproape nimic din aceste suferințe teribile pe care Alex Ștefănescu le-a îndurat în ultimii ani ai vieții lui. Așa cum din creația niciunui artist important nu se vede nimic din suferința fizică și din convulsiile omului care este în spatele textului.”, a spus și Daniel Cristea-Enache.
Nicolae Manolescu (27 noiembrie 1939 – 23 martie 2024)
Născut Nicolae Apolzan în Râmnicu Vâlcea, Nicolae Manolescu a fost un critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Totodată, acesta a fost Ambasador al României la UNESCO. Una dintre lucrările sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române.
„Următoarea personalitate care a plecat imediat după Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu. În luna martie. Chiar scrisese un text emoționant la despărțirea de Alex Ștefănescu. N-a mai durat mult și a plecat și Nicolae Manolescu. Îl știam activ, în pofida unor probleme de sănătate care erau ținute sub control. Până în ultimul moment, a călătorit, a scris foarte mult”, a spus Flaviu George Predescu.
„Și cu Nicolae Manolescu am făcut o carte de convorbiri, intitulată chiar așa: Convorbiri cu Nicolae Manolescu. Și am făcut-o pe mail, nu în sensul că era făcută online. Dar fiind ambasador la UNESCO, la Paris, eu îi trimiteam întrebările pe mail, iar el se punea apoi la laptop, pentru că învățase să lucreze pe laptop și scria acolo și îmi trimitea răspunsurile. Este o carte care arată întreaga complexitate a gândirii lui Nicolae Manolescu.
Nu era numai un critic literar și un istoric literar. Era și un intelectual veritabil și îl numesc așa pe cel care își folosește intelectul nu numai în mod profesional, în aria profesiei lui. Ci în orice domeniu al vieții intelectuale. Și chiar în domeniul existenței obișnuite.
De pildă, Nicolae Manolescu era foarte avizat în fotbal, în ciclism. Putea povesti despre Turul Franței tot felul de lucruri! Era foarte pasionat de snooker. Avea îndelungi dialoguri cu Radu Cosașu, alt intelectual veritabil. Și discutau între ei tot felul de lucruri care țineau de prezentul acestor sporturi și, totodată, despre istoria sportului în general.
Era un fel de enciclopedie ambulantă Nicolae Manolescu. Știa foarte multe despre foarte multe domenii, arii. Trăise foarte multe, avusese foarte multe expriențe din preadolescență, până la acești ani de senectute. Viața lui a fost mereu interesantă. A fost așa, o structură deschisă.
Nu aveai cum să te plictisești niciodată cu Nicolae Manolescu, fiindcă nu numai că avusese niște experiențe foarte interesante, dar avea și un talent unic, o capacitate analitică unică și inconfundabilă de a rediscuta toate aceste experiențe. Mai sunt și alți oameni care au trăit lucruri interesante, dar nu știu nici să le analizeze, nici să le povestească. Și sunt plictisitori, în pofida vieții interesante pe care au avut-o.
Cu Nicolae Manolescu nu te puteai plictisi niciodată! Așa cum nu o făceai nici cu Alex Ștefănescu. Pentru mine, a fost un privilegiu să fiu contemporan cu acești critici. Am învățat foarte mult de la fiecare dintre ei.
Erau foarte diferiți. Numele meu în istoria literaturii române este legat de posteritatea lor. Chiar dacă n-aș fi făcut și nu voi mai face nimic în calitate de autor, critic literar, faptul că am făcut o carte de convorbiri cu Alex Ștefănescu și o alta cu Nicolae Manolescu îmi asigură un locșor în istoria literaturii române.” – Daniel Cristea-Enache.
Dan Cristea (10 noiembrie 1942 – 13 aprilie 2024)
Născut în București, Dan Cristea a fost un critic literar român. Acesta a fost redactor-șef al revistei „Luceafărul”, apărută apoi cu numele „Luceafărul de dimineață”, fiind director al acesteia. El este autorul a numeroase volume de critică și istorie literară, ultimul său volum apărând în anul 2024, an în care a trecut la cele veșnice: Noile cronici de la Snagov.
„O figură mai aparte… Aveam ședințe la Luceafărul de dimineață. Eu lucrând din 2018 datorită lui Nicolae Manolescu și lui Gabriel Chifu la Luceafărul… Dan Cristea era director. O amintire: ajung acolo, iar Nicolae Manolescu îl cheamă pe Dan Cristea în birou. Și spune: Uite-l pe tânărul acesta, de astăzi este colegul vostru. Dan Cristea m-a luat în primire, discutăm… Am prins și când Nicolae Manolescu îl certa odată pe Dan Cristea, dar foarte părintește, pentru nu știu ce propuneri care păreau exagerate.”, a spus Flaviu George Predescu.
„Cu el nu am făcut o carte de convorbiri… El scria mai greu, avea o elaborație mai lentă. Era și el un stilist, ca Nicolae Manolescu. Avea o expresie critică foarte frumoasă, foarte sugestivă. Folosea foarte bine cuvintele limbii române. Dar scria mai greu decât Alex Ștefănescu și Nicolae Manolescu.
De aceea, îl avantaja faptul că era directorul unei reviste lunare, pe când Nicolae Manolescu era directorul și editorialistul unui săptămânal. Una e să scrii o dată pe lună, alta e o dată pe săptămână. Plus că Nicolae Manolescu scria și editorial, mai făcea și cronică literară, mai scria texte și pe ultima pagină. Apoi scria cam două pagini de revistă, îmi răspunea la întrebări… Deci apăreau foarte multe texte scrise de Nicolae Manolescu.
La Dan Cristea trebuia să aștepți să apară Luceafărul de dimineață, în luna respectivă. Avea și el un editorial foarte interesant și bine scris. Și totodată, o cronică literară extraordinară, făcută cu o mare finețe. În general, despre cărți de poezie.
El era, în primul rând, în primă și ultimă instanță, un critic de poezie (..) Unul dintre marii noștri critici de poezie, un cunoscător foarte fin al fenomenului poetic. Și dacă erai poet și scria de bine despre tine Dan Cristea, era ceva ca un fel de certificat de noblețe. Era foarte important, pentru un poet, să scrie Dan Cristea despre el și să îl laude. Fiindcă o făcea ca un cunoscător perfect al genului liric și al tuturor discursurilor poetice ale autorilor noștri lirici.
Era un cititor foarte avizat. Eram onorat când noi eram confundați. El se numea Dan Cristea, eu mă numesc Daniel Cristea-Enache, iar lumea ne mai și încurca. Eu primeam cărți cu dedicație pentru Dan Cristea, ceea ce mă bucura, iar el primea cărți cu dedicație pentru Daniel Cristea-Enache, ceea ce cred că îl irita.
El făcea parte dintr-o generație consacrată. Era un bon viveur, era un om căruia îi plăcea să stea la taifas. Să povestească, să spună tot felul de istorii sau glume culturale cu referințe livrești. Era o plăcere să stai cu el și să-l asculți.
Chiar dacă nu am fost apropiați, am învățat foarte mult de la această relaxare intelectuală a unui critic veritabil care trăiește în orizontul valorilor literare și culturale. Care, în rest, în realitatea socială era mai degrabă confuz, un inadaptat. Nu se descurca foarte bine social, dar când vorbea despre literatură, despre poezie, se simțea în fieful lui.
Era o plăcere să-l asculți! Cred că avem nevoie, în continuare, de un asemenea model de intelectual puțin aerian din punct de vedere social, dar care să stăpânească toate aceste coduri și toate aceste frumuseți ale literaturii și ale criticii literare pe marginea ei.” – Daniel Cristea-Enache.
Ioan Es. Pop (27 martie 1958 – 19 iunie 2024)
Născut în Vărai, jud. Maramureș, Ioan Es. Pop a fost un poet și publicist român. Acesta a debutat editorial în 1994 cu volumul de poeme Ieudul fără ieșire. Totodată, a colaborat cu poezii la numeroase reviste literare, precum „Luceafărul”, „Nouăzeci”, „Tribuna”, „Astra”, „Transilvania”, „Contemporanul”, „Vatra”, „România literară”, „Contrapunct”, „Convorbiri literare” ș.a.
„Tu l-ai cunoscut din alte împrejurări, ai scris despre el. Din păcate, pozele cu Ioan Es. Pop, din finalul vieții, sunt mai puține, dar există.”, a spus Flaviu George Predescu.
„Un poet de calibrul lui Ion Mureșan, despre care am vorbit la emisiunea Culta pentru toți. Ei au fost și foarte buni prieteni. Ioan Mureșan este transilvănean, Ioan Es. Pop era maramureșean. El a venit de acolo din N, la București, înainte de Revoluție. A fost muncitor necalificat pe șantierul pe care s-a construit Casa Poporului.
A debutat în volume abia după 1989, deci face parte dintr-o generație numită nouăzecistă. Este, probabil, unul dintre cei mai importanți scriitori români de după ’89. Și încă o nouă confirmare a faptului că avem o nouă epocă literară după 1989 și că acesta este un nume important în cadrul ei.
Avem o literatură după 1989, fiindcă îl avem, printre alții, pe Ioan Es. Pop. Aș spune că, dincolo de excepționalitatea poetului, Ioan Es. Pop a fost și un om cu totul special. Ca om, era foarte interesant. Era o bucurie să stai alături de el, să vorbești cu el. Era un om fundamental bun, nu critica niciodată pe nimeni.
Am mai povestit că, fiind colegi la redacția Ziarului de duminică, suplimentul Ziarului Financiar, eu mă ocupam cu o rubricuță unde trebuia să fac niște prezentări de cărți. Și critic literar fiind, eu mai voiam să și critic cărțile respective. În cinci rânduri, să mai bag și câte-o răutate. Ioan Es. Pop venea și mă ruga: Lasă-i!… Noi facem un semnal aici… Venea cu tot felul de autori și autoare, din toate România. Găsea o vorbă bună pentru fiecare. Exact ca în Caragiale, Lanțul slăbiciunilor. Să le dăm la toți notă, că toți sunt de familie bună!
Venea Ioan Es. Pop cu tot felul de volume, plachete, volumașe, iar eu îmi estompam severitatea critică. Am spus: Bine, dar atunci nu semnez. Să fie o coloană fără numele meu. Să nu se știe cine a făcut acest semnal. Și asta arată pe de o parte, severitatea critică, și pe de altă parte, bunătatea funciară a lui Ioan Es. Pop.
Pentru că nu erau autori care să-i fi oferit lui o reciprocitate. Erau autori, majoritatea, necunoscuți. Autori de prin toată România. Și cu toții se sprijineau pe această bunătate fundamentală a lui Ioan Es. Pop. Pe care o avea și Nichita Stănescu, care nu se înconjura numai de celebrități și genialități. El avea ușa deschisă pentru oricine. Și el era un om fundamental bun, ca Ioan Es. Pop.” – Daniel Cristea-Enache.
