Ioana Milea, psihoterapeut și supraviețuitoare a unui accident vascular cerebral, atrage atenția asupra lipsei de sprijin emoțional și informațional din sistemul medical românesc.
Ea a vorbit deschis despre șocul conștientizării, agresivitatea firească a pacientului și nevoia de implicare a familiei în procesul de recuperare
"Fizioterapia este foarte importantă în procesul ăsta. Ce nu se știe, ce nu ni se spune din spital, este faptul că, din punctul meu de vedere, și familia ar trebui să treacă printr-un proces de terapie și de instruire pentru pacientul aflat în această situație.
Cauzele sunt foarte multe, iar în acest proces ne întâlnim cu numeroase obstacole. Pacienții devin nervoși, irascibili, nu înțeleg ce li se întâmplă. Agresivitatea este firească, nu mai conștientizează pe deplin ce li se întâmplă. Neputința ne aduce în punctul acesta.
Este cam același lucru care se întâmplă și la bătrâni: pe măsură ce îmbătrânim, ne simțim neputincioși și devenim irascibili. Când nu-ți mai poți mișca anumite părți ale corpului, e firesc să apară frustrarea. Așa se întâmplă și cu pacienții care au suferit un AVC. Ei sunt la un pas de moarte și, din acel moment, totul li se pare sfârșitul lumii.
„Nu mai pot să merg. Nu mai pot să vorbesc. Cum vorbeam? Cum mergeam?” Toate aceste gânduri vin peste ei.
Partea aceasta de after trebuie tratată cu seriozitate. Nici măcar în spitale nu i se acordă suficientă atenție. Există un protocol simplu, care se urmează: se administrează antidepresive, indiferent de situație.
Dacă ești un caz fericit, cum am fost eu, poate vine și un clinician să te vadă. Dacă nu, nu vine nimeni.
Și atunci pleci de acolo, te aștepți ca viața ta să fie ca înainte… dar nu-ți spune nimeni că viața ta nu va mai fi niciodată cum era.
Aici sunt situații diferite, depinde de damage. Dacă AVC-ul a fost unul hemoragic, unul puternic, e posibil ca pacientul să nu știe ce i s-a întâmplat, mai ales dacă nu a fost conștient.
Eu am fost unul dintre cazurile fericite: am fost conștientă. Și atunci am realizat ce se întâmplă cu mine. Cumva, șocul era foarte mare tocmai pentru că îmi dădeam seama: „E nasol, nu mai pot să merg. E nasol, nu mai pot nici să vorbesc.”
Medicii nu au empatia pe care o avem noi, ca psihologi. Nu vine niciun medic să-ți spună: „Stai liniștit, va fi bine.” Eu m-am lovit de foarte multe situații în care mi se spunea: „Dar ce problemă ai?”/„Învață să trăiești cu amețeala.”/„Asta este, o să fii amețită.”. Da, am auzit și chestia asta: „Învață să trăiești cu durerea.”/„Ok, mergi și gâfâind, mergi mai departe.”
Mi se părea absolut traumatizant. Cum să învăț să trăiesc cu amețeala? Cum să accept ideea de moarte? Eu, cel puțin, aveam 26 de ani când s-a întâmplat.", a explicat psihoterapeutul Ioana Milea.