În ediția de azi a emisiunii Cultura pentru toți, moderată de scriitorul Flaviu Predescu și criticul literar Daniel Cristea-Enache au vorbit despre unul dintre cei mai importanți poeți contemporani, Liviu Ioan Stoiciu.
Cei doi au discutat despre opera acestui poet cu ocazia împlinirii recente a onorabilei vârste de 75 ani.
„În creația lui se vede, de asemenea, o ambivalență, o pendulare, o alternare între credința religioasă, superstițiile zodiacale, sfera supranaturalului, rezonanța paranormalului. Acestea toate împreună dau un aer foarte interesant poeziei, care totdeauna respiră așa în mai multe dimensiuni și în care există un fel de trape secrete de comunicare între lumea noastră diurnă, obișnuită, cu reguli, cu norme, în lumina clară a realității, așa cum mergem noi spre emisiunea de la DC News, spre Casa Presei Libere, fostă Casa a Scânteii.
O zonă enigmatică, o zonă profundă a existenței noastre, în care intrăm, cam așa cum era și perspectiva lui Mircea Eliade, care găsea sacrul în profan prin personajele sale. Și iată că, și în realitatea noastră diurnă, în această emisiune despre Liviu Ioan Stoiciu, intrăm și noi, odată cu ascultătorii noștri, cu privitorii noștri, intrăm în această zonă care pulsează și care dă o anumită greutate experienței umane. Fiindcă nu poți să trăiești toată ziua numai într-un orizont închis, îngust, constrâns, retezat. Trebuie să ai această comunicare cu religiosul, cu sacrul, cu misterul, cu enigmele și așa mai departe.
Iată acest poem intitulat „Nu mă pot înfrâna.” M-am străduit puțin să găsesc un poem ceva mai scurt din această carte, fiindcă Liviu Ioan Stoiciu este un specialist al poemului lung. Are predilecție pentru spațiul textual întins, viziunea lui are nevoie de spațiu pentru a se manifesta. Și iată acest poem care poartă marca lui Liviu Ioan Stoiciu și care cred că ilustrează tot ceea ce am spus mai devreme”, spune Daniel Cristea-Enache în cadrul emisiunii difuzate pe DCNewsTV.
„Doamne, m-am rugat la șapte biserici: limpezește-mă! Nu
mai știu ce să fac, de mâine începând,
cu mine: nu-mi mai folosesc la nimic. Îmi înăbuș avântul.
Iartă-mi rătăcirea. Cât voi mai avea în nări
mirosul de fân abia cosit, va fi bine. Păcat că nu pot să
înfloresc, asemenea buruienilor cosite, păcat
că mai țin umbră pământului – când de mai mare folos ar fi
să mă pierd în zare… Limpezește-mă,
Doamne! Că iubesc?
Nu mă pot înfrâna. Oare, ce a fost de trecut, a trecut? Ce
va fi de venit, va veni, doar că eu m-am
ascuns de mine și nu mă mai descopăr… „După aia, el a pus
mâna pe ea și ea a lăsat mâna lui pe ea. Cum
s-a întâmplat, cum nu”