Alexandra Șerb, coach transformațional pentru părinți și cunoscută ca „Mamă la pătrat”, subliniază importanța prezenței emoționale a părinților în viața copiilor. Ea afirmă că a fi un părinte prezent nu înseamnă doar a fi fizic alături de copil, ci a oferi atenție și conexiune emoțională, contribuind astfel la dezvoltarea inteligenței emoționale a acestuia.
„Începem să-l vedem și să schimbăm lentila asta prin care îl vedem pe copil. Siguranța emoțională, de care spuneam, cuprinde aceste patru componente de care am mai vorbit și atașamentul securizant. Copilul atinge sentimentul de siguranță când se simte văzut, ascultat, alinat, când nu se simte singur cu durerea lui. Și atunci, când eu văd un comportament – deci, în momentul-cheie când putem să producem o schimbare în copil este când schimbăm lentila și nu mai văd copilul ca fiind problematic.
Văd că copilul e agitat la oră, deci „ia uite-l ce obraznic e, nu poate să stea locului, nu se concentrează”. Dacă ne uităm dedesubtul oricărei provocări de tipul acesta, vom vedea, de fapt, că are o nevoie neîmplinită, poate are nevoie mai mare de a se exprima fizic, de a se mișca. Are o nevoie mai mare de mișcare.
Nu e ceva rău, nu? Hai să găsim soluții, pentru că asta e ideea. În momentul în care noi taxăm comportamentul și nu-l vedem dedesubt pe copil – ce are el, de fapt, care e nevoia lui, noi inhibăm practic și îl rușinăm. Se simte inadecvat, nu simte că are valoare acolo și cu asta va pleca în viață, așa se va raporta și el la el.
Și atunci, noi nu ne dorim treaba asta. De-aia pedepsele, taxarea comportamentelor, judecata, rușinarea în fața clasei sau alte metode care par să funcționeze pe moment, ele vin cu niște costuri foarte mari, pe termen lung. Pentru că afectează stima de sine și felul în care ei ajung să aibă o voce interioară foarte critică.
Uită-te la cum suntem noi organizați. Exact. Ajută foarte mult să ne uităm la comportament, la ce se află dedesubtul comportamentului și de acolo să plecăm.
Adică eu înțeleg că, la clasă, este un adult, profesor, și sunt 25–30 de copii. Da, nu putem să stăm să ascultăm emoțiile copilului așa cum o facem acasă. De-aia e important de menționat, o să o fac aici, că inteligența emoțională este responsabilitatea părinților. Noi, de acasă, trebuie să punem bazele, încă de mici. De când se nasc, în interacțiuni repetate, punem aceste baze: de prezență, de conectare.
Ideal ar fi ca și la școală să se continue această abordare și acest mod de a relaționa cu copilul. Acum, modul în care noi stabilim siguranța emoțională și relațională cu copilul e într-un fel acasă și în alt fel la școală. Acasă conținem emoțiile, să spunem, da, am timp să stau cu copilul jumătate de oră pentru că plânge, se tăvălește, face tantrum, și sunt acolo pentru el și gestionez, într-un fel, cum am vorbit și data trecută.
La școală, desigur, un profesor nu poate să facă asta. Nici nu are cum sunt mai mulți copii, dar poate să facă alte lucruri.
Adică, în aceeași energie și cu aceeași intenție de a crea acea siguranță emoțională: să-l vadă pe copil, să vadă că îi este greu să se oprească, să-i spună: „Hei, te văd că ți-e greu și sunt aici pentru tine.”
Dacă lucrurile sunt mai grave, în sensul că copilul are provocări mai mari, de exemplu observăm un pattern: copilul tot timpul se mișcă, deranjează, vorbește tare, habar n-am, există tot felul de comportamente, atunci mă opresc și mă gândesc împreună cu părintele.
Deci profesorul e important să colaboreze cu părintele și să vadă: „Ok, care e nevoia copilului și cum pot eu să-l ajut în settingul ăsta de la școală ca el să își atingă potențialul, să înflorească din punct de vedere cognitiv și să învețe?”
Ce ne stă în cale? Energia. Ok, hai să vedem cum pot să creez un colț, un loc în clasă, un mod în care el poate să proceseze acea energie într-un fel care să nu-i deranjeze pe ceilalți.
Iată un mod prin care putem să onorăm și nevoia copilului, și să creăm siguranță emoțională, fără să împiedicăm desfășurarea orelor sau atenția pentru restul clasei.
Sunt, de exemplu, tot felul de figeturi, pentru că, de obicei, copiii nu pot sta liniștiți, nu au stare, și în momentul ăla încep să deranjeze. Și asta vine dintr-o nevoie foarte mare de mișcare. Sunt în permanentă mișcare.
Ei bine, poate copilul ăla e ajutat dacă figetuiește ceva, atinge o textură și i se permite să vină cu un obiect cu care să se joace în momentul în care se simte agitat.
Sau se poate monta la bancă, sub scaun, o bandă de cauciuc, cum avem și noi la aerobic, în care copilul poate să tot împingă și să se joace cu picioarele, dacă nu are stare, ca să-și proceseze energia, pentru că acea bandă oferă rezistență.
Se pot crea colțuri în care copilul poate cere voie și merge acolo să se liniștească. Și să se știe că nu e un colț de rușine, ci un colț pentru procesarea emoțiilor: „Vreau să mă liniștesc.”
Sau o zonă în care copilul are voie să se miște, să dea câteva ture timp de câteva minute.
Iată, sunt multe exemple prin care putem să-l ajutăm pe copil, să-l vedem, să-l sprijinim și să facem lucruri concrete.
În momentul în care abordăm așa situația, noi îl vedem pe copil, îl facem să se simtă în siguranță cu ce simte, îl facem să simtă că „Hei, e normal ce simt” și „Uite, e cineva alături de mine și mi-a dat și instrumente prin care pot să fac față.”
Deci bifăm foarte multe lucruri deodată. Și, după ce copilul se reglează, poate să revină apoi la caiet, la task-ul lui și să-și acceseze funcțiile acelea de care spuneam, logice și superioare.
Da, ar fi bine să fie lăsați cu astfel de accesorii, dar poate profesorii cred că nu e ok pentru că nu se mai concentrează, ci doar se joacă cu acel obiect. Există, desigur, și componenta asta: copiii nu se simt în siguranță dacă nu sunt văzuți, dar nici dacă nu sunt limite și reguli.
Poate e nevoie și într-adevăr nu zic că e ușor ca această abordare să fie susținută cu niște limite clare.
Adică: ok, nu alergăm peste tot. Trebuie să fie creat un set de reguli: „Uite, eu te înțeleg pe tine că ai nevoia asta și îți ofer cadrul ăsta, dar și tu trebuie să respecți regulile astea.”
Copiii chiar ajung să coopereze mult mai bine pentru că se simt înțeleși: „Hei, mă vede cineva, îmi dă spațiu.”
Și, deși unii zic: „Da, dar dacă eu o să încep așa în clasă, toată lumea o să sară și o să se joace și – exact ce spui tu – n-o să mai fie atenție…”, dar nu e așa. De fapt, e exact invers. Ar trebui încercat.”, Alexandra Șerb, coach pentru părinți.
