Mitul celor 4 ore de muncă. Cum era privită meseria de învățător și ce însemna de fapt

Lavinia Betea arată că, deși părinții vedeau meseria de învățător ca una ușoară și onorabilă, în realitate presupunea competiție și pregătire continuă.

"Dacă luăm recensământul din 1930, aproape jumătate din populația României era analfabetă. Dascălul era un personaj cu un rang foarte înalt la țară.

În generația mea, părinții noștri, de exemplu, discutând cu colegii mei pentru această carte, am constatat că ne-au trimis pe toți la liceul pedagogic. La 14–15 ani nu aveam cum să ne dăm seama ce vocație avem, iar părinții au crezut, așa cum se crede și acum, că este foarte bine, mai ales pentru o fată, să fie învățătoare. „Extraordinar! Nu lucrează decât 4 ore!”, spuneau.

Auziți și acum astfel de discuții: 4 ore și, de fapt, ce lucrează? Pentru ei, munca adevărată era sapa, coasa, secera. Credeau că învățătoarea se joacă toată ziua cu copiii. Nu vedeau acest proces complicat de formare, de transmitere de informație, de comunicare. O comunicare atât de alambicată, în care urmărești feedback-ul și în același timp mintea ta trebuie să gândească înainte ce urmează să predai. Este extrem de obositor.

Pe lângă asta, mai spuneau: „Vine acasă după cele 4 ceasuri, se poate mărita cu un doctor, cu un inginer, este deja o doamnă și o ființă aranjată. Nici nu mai contează ce salariu are.”

Nu știau că trebuie să faci planuri de lecții, că îți trebuie material didactic, că trebuie să obții grade didactice și să fii într-un continuu proces de învățare. Nu știau ce competiție era, pentru că la liceul pedagogic erau între 5 și 10 candidați pe un loc", a explicat Lavinia Betea.