Gina Dumitriu, profesor de limba română și coordonator al Școlii Românești din Terni, Italia, vorbește despre dificultatea păstrării limbii materne în rândul copiilor români din diaspora.
Ea evidențiază rolul esențial al familiei în transmiterea limbii și identității, dar și provocările cu care se confruntă părinții plecați de mulți ani în străinătate, acolo unde legătura cu România se estompează treptat.
"Este esențial, în special pentru că vorbim, în primul rând, despre o limbă. Deci trebuie să învățăm niște reguli și trebuie să le aplicăm, în primul rând.
În al doilea rând, dacă veți întreba un copil din străinătate, interesat de originile sale, ce îl interesează mai mult, vă va răspunde că îl interesează istoria, cine suntem. Deci, ca să ajungem la un nivel atât de ridicat, să spunem, de performanță a limbii române, încât să le putem povesti copiilor istorie, geografie, să le citim chiar diferite cărți în limba română, e necesară o etapă pregătitoare.
Aici vine, aș spune, primul pas pe care trebuie să-l facă familia. Vă dați seama, este esențial. Pentru că avem foarte multe cazuri în care copiii vorbesc limba română doar la noi, și e mult mai greu pentru ei.
Aici este și o problemă a părinților. Să știți că nu e ușor să îți păstrezi limba departe de casă, mai ales după ce ai trecut de 15 ani de rezidență în străinătate. De multe ori pierzi legăturile cu țara, pentru că nu mai ai rude. Te întorci doar dacă ai nevoie sau pentru alte interese.
Am avut și copii care, la 10-15 ani, nu fuseseră niciodată în România, dar veneau în fiecare an la cursul de limba română. Când trăgeam de fiecare părinte să aducă copilul la curs și le spuneam: „Aduceți-l odată, o să vedeți că vrea să se întoarcă. Lăsați-l odată să facă o probă.”
Și acum zic la fel: niciodată nu impun unui copil care nu este convins de ceea ce trebuie să facă.
Dar este un fenomen destul de amplu. Poate, până la urmă, cineva poate să fie supărat pe țara lui, pe ceea ce i s-a întâmplat în România. Poate să aibă această alegere.
Dar este un fenomen destul de trist. Chiar săptămâna trecută m-a întrebat un coleg, un învățător, de ce se întâmplă acest fenomen la români, fenomen pe care el l-a observat numai la români, și nu este singurul cadru didactic care l-a remarcat.
Aș mai spune, din ceea ce am observat eu și aș vrea să ne înțelegem de la bun început că am o activitate de 18 ani în domeniu, că vorbesc doar din observațiile pe care le-am constatat. Există încă persoane care își trăiesc visul acesta de migrare.
Deci, visul, cum era odată „visul american”. Poate trăiesc mai bine aici, poate își doresc să fie altcineva, nu știu. Problema este că e una alegerea părintelui, a adultului, și cu totul alta alegerea copilului.
Pentru că nu e natural ca doi părinți români să nu-și învețe copilul măcar minimumul esențial al limbii. Și mi s-a întâmplat să cunosc elevi de gimnaziu care mi-au spus că sunt frustrați din acest motiv, pentru că nu vorbesc românește, nu înțeleg, iar părinții vorbesc în românește. E ca și cum îl exclud pe copil de la discuție.
Eu cred că e un fenomen sociologic, cu foarte multe cauze. Iar noi, pentru asta, suntem aici, unul, ca să trezim conștiințe și doi, ca să spunem clar: „Nu e bine ce faceți. Cine are urechi, să asculte. Se schimbă.”
Nimeni nu știe să fie părinte, învățăm din mers. Și mai ales noi, cei care am trecut prin această experiență, de a fi mame ale unor copii născuți în străinătate, încercăm să-i învățăm pe cei mai tineri că este normal, fundamental pentru educația copiilor lor, să vorbească, măcar minimum, în limba maternă. Pentru că, de aceea, se cheamă limba maternă.
Pe de altă parte, dacă-mi permiteți, este un fenomen foarte interesant. În ultima perioadă avem copii, la asociație, la școala noastră, care provin din familii mixte, familii în care părinții au o pregătire intelectuală superioară, și acești copii, la trei ani, sunt bilingvi perfecți.
Este un succes absolut extraordinar. Este minunat să vezi cum copilul vorbește cu mama în românește, de obicei mamele sunt românce, și cu tatăl în limba italiană. Ei exersează de mici această raportare și ajung, chiar de la o vârstă fragedă, să comunice natural în ambele limbi.
Chiar anul trecut am avut o fetiță de doi ani și jumătate. Vă puteți imagina, doi ani și jumătate! Mai amesteca, bineînțeles, cuvintele, dar pentru noi nu este o greșeală acest lucru. E normal să se contamineze limbile, la un moment dat, dacă în fiecare zi folosești cel puțin două limbi și ești în acest parcurs educativ și lingvistic.
Vedeți, lucrul cel mai greu care se învață este limba. Nu e suficient să o înveți acasă, să o înveți un an sau doi la curs. Trebuie să o perfecționezi.
Noi nu avem toate instrumentele formale, exact cum spuneați dumneavoastră înainte, adică acel context în care copilul merge la școală, ascultă limba literară, o învață și o aplică la istorie, geografie, matematică și alte discipline.
Noi ne întâlnim, cel mult, o dată, uneori de două ori pe săptămână, în orar extrașcolar. Și aceasta este singura formalitate pe care o putem oferi noi, ca asociații și ca școli românești din străinătate, în momentul de față.
Îmi doresc foarte mult ca, într-un viitor apropiat, să se ajungă la acele școli românești, așa cum există și alte școli, și cred că statul român va putea face acest salt.
În primul rând, pentru că nu este un efort financiar suplimentar, din punctul meu de vedere. Este doar vorba despre o nouă gestionare a fondurilor pe care statul deja le folosește pentru școlile românești din străinătate", a explicat Gina Dumitriu, profesor de limba română și coordonator al Școlii Românești din Terni, Italia.
