Psihoterapeutul Cosmin Bara arată că despărțirea de părinții plecați la muncă sau viața în diaspora afectează profund stilurile de atașament ale copiilor, generând anxietate, confuzie și nevoia de soluții simple, precum mesaje video regulate sau un jurnal comun părinte-copil.
Adevărul dureros despre copiii cu părinți plecați în străinătate
"Haideți să vedem cum sunt influențați copiii rămași în țară, cu părinții plecați, pentru a ne apropia de partea practică a acestei emisiuni.
O parte din experiența practică, experiența clinică, arată că acești copii trăiesc, în primul rând, o separare de figura primară de atașament. Simt dor, simt un gol emoțional, uneori simt vinovăție. Apare des ideea „au plecat din cauza mea”. Foarte des apare sentimentul de confuzie: „cum adică părintele mă iubește, dar nu este aici?”. În plus, apar tensiuni în relația cu îngrijitorul rămas, bunici, rude. Cu siguranță fiecare dintre dumneavoastră cunoașteți situații de acest fel.
Ca să revin la stilurile de atașament prezentate adineaori, cel mai des se observă atașamentul ambivalent. Atunci când părintele sună doar când poate și nu există consecvență, comportamentul acestuia creează anxietate copilului și îl face să simtă nevoia de a se agăța de părinte. Un alt stil de atașament întâlnit este cel dezorganizat: dacă relația cu îngrijitorul este rece sau abuzivă, copilul manifestă frică, retragere sau agresivitate.
Exemple: copilul care adoarme cu telefonul în mână așteptând să fie sunat, copilul cu rezultate bune la școală care se învinovățește că nu a meritat dragostea părintelui plecat.
Haideți să mergem mai departe și să vedem cum putem privi, din perspectiva stilurilor de atașament, copiii care sunt crescuți în diasporă, alături de părinți. Ce trăiesc unii dintre aceștia? Deși au părintele lângă ei, acesta poate fi adesea copleșit de stres, muncă, ore multe, o nouă limbă, o nouă cultură, adaptare la noile condiții de viață. În acest sens, este posibil ca copilul să nu înțeleagă de ce părintele nu are timp pentru el, de ce părintele nu zâmbește, de ce părintele nu se joacă. În plus, apar și conflicte de identitate: „Cine sunt eu, între două lumi?”
În această situație, care credeți dumneavoastră că sunt stilurile de atașament care apar cel mai des? Din expertiza mea, cel mai des am observat stilul de atașament evitant, copilul se maturizează prea devreme, devine independent prea repede. Uneori, stilul este ambivalent, pentru că părintele este uneori cald, alteori irascibil. În aceste condiții, copilul devine neliniștit, dependent.
Ca exemplu, și sunt convins că ați auzit de multe ori, sunt copii care refuză să vorbească limba română la școală sau acasă cu părinții, dar visează doar la vacanța în care să meargă la bunici. Copii care par tari, dar se somatizează și manifestă anxietate severă. Își pun o mască, o armură impenetrabilă, dar dimineața, înainte de școală, acuză dureri de burtă.
În aceste situații, ce este de făcut?
Pentru copiii rămași acasă, consider că mesajele video regulate, nu doar apelurile, ar fi binevenite. Înregistrarea unor mesaje prin care să exprimăm iubirea, „te iubesc”, „îmi este dor de tine”, „îți doresc succes astăzi”, sunt bine primite de cei care rămân acasă.
De asemenea, putem crea un jurnal comun, părinte-copil. Un jurnal în care copilul să-și noteze gânduri, întrebări, la care părintele să răspundă atunci când revine în țară", a explicat Psihoterapeutul Cosmin Bara.
Trebuie să vezi și
