Accidentul vascular cerebral nu alege după vârstă, gen sau statut profesional. Ioana Milea, psihoterapeut în plină ascensiune, a aflat acest adevăr dureros pe pielea ei. La doar 26 de ani, a suferit un AVC care i-a dat peste cap nu doar sănătatea, ci și întreaga perspectivă asupra vieții.
Invitată în cadrul emisiunii Drpsy de la DC News, Ioana a vorbit deschis despre trauma fizică și emoțională trăită și despre cum a reușit, cu o voință incredibilă, să transforme durerea în lecție și speranță pentru alții
„Timp de un an și jumătate am luat la rând toate spitalele din București”
Diagnosticul a fost dur, iar sistemul sanitar românesc nu i-a oferit nici sprijin, nici încurajare.
„Timp de un an și jumătate am luat la rând toate spitalele din București, toate secțiile de neurologie, căutând răspunsuri. Practic, recuperarea mea a însemnat și foarte mult studiu, pentru că în momentul ăla m-am apucat să citesc multe studii medicale ca să văd ce trebuie să fac, cum trebuie să procedez – să te ajuți tu pe tine”, a povestit Ioana.
Departe de a primi empatie, a fost adesea tratată cu superficialitate.
„Medicii nu au această empatie pe care o avem noi ca psihologi, nu vine niciun medic să-ți spună să stai liniștit, că va fi bine. Eu m-am lovit de foarte multe situații în care mi se spunea ’dar ce problemă ai? Învață să trăiești cu amețeala’. Asta este, o să fii amețit tot restul vieții tale”, povestește ea.
Lupta cu ideea morții la doar 26 de ani
În timp ce alți tineri își făceau planuri de carieră și familie, Ioana era pusă față în față cu ideea propriei dispariții.
„Cum să accept la 26 de ani ideea de moarte? Nu mi se pare normal să-i spui unui pacient așa ceva și să-l tratezi la modul ăsta”, spune ea.
Simptomele fizice ale AVC-ului nu au dispărut complet nici azi. Oboseala accentuată readuce în prim-plan amețeala și un deficit locomotor persistent.
„O durere în picior, piciorul care a fost paralizat se bloca. Și uneori mersul nu e tocmai corect. Așa se întâmplă, să mai arunci piciorul în mers, să-ți mai scape”, explică ea.
Recuperare fără sprijin, bazată pe intuiție și formare profesională
Lipsa unor programe specializate de recuperare pentru tinerii pacienți cu AVC a obligat-o pe Ioana să devină propriul terapeut.
„În cazul meu, recuperarea am făcut-o singură. Nu am avut ajutor, nu am găsit pe nimeni. S-a bazat pe exerciții de logopedie făcute în oglindă, că slavă Domnului aveam și o formare în sensul ăsta și știam foarte bine ce trebuie să fac”, a povestit psihoterapeuta.
Dar poate cel mai greu a fost impactul social al bolii.
„Ieși între oameni, ieși în cercuri de prieteni și eu sunt foarte vorbăreață și mie îmi spuneau prietenii de ce ești tăcută? Ce să le spun? Știți, jumătate din gură este fixă și nu pot să vorbesc… Adică a fost o traumă. Și mă simțeam așa de neputincioasă în momentele alea și nu știam cum să reacționez, cum să le explic, cum să-i fac să înțeleagă că o să fie totul OK”.
„Neuronii noștri sunt ca niște animăluțe pe care le dresăm”
În ciuda tuturor obstacolelor, Ioana a găsit forța să-și reclădească funcțiile pierdute. Și-a antrenat creierul cu o disciplină pe care puțini o pot imagina.
„Ce trebuie oamenii să înțeleagă este că neuronii noștri sunt ca niște animăluțe pe care le dresăm. Alți neuroni sănătoși vin și preiau funcțiile neuronilor morți. Orice medic confirmă informația. Noi trebuie să ne dresăm neuronii”, spune ea.
Un exemplu clar vine din recuperarea mersului: „Piciorul meu sărea instinctiv pe stradă. Mergeam și o lua în altă direcție. Nu aveam niciun control asupra mersului. Și am constatat în timp că, în momentul în care mergeam, dacă mă concentram 100% pe mers și eram atentă la piciorul meu și spuneam «acum te concentrezi, piciorul merge drept, calcă așa cum trebuie să calce», practic era un exercițiu la nivelul creierului pe care îl făceam. În momentul în care tu îi dai creierului comanda, el execută. Este foarte simplu. Dar nu îți spune nimeni lucrurile astea. Și atunci trebuie să le înveți pe parcurs”, conchide aceasta.
AVC-ul nu mai este o boală a bătrâneții
Cazul Ioanei Milea este un semnal de alarmă: accidentele vasculare cerebrale nu mai sunt exclusive vârstelor înaintate. Lipsa empatiei în spitale, absența unor protocoale adaptate tinerilor și nevoia de sprijin psihologic sunt probleme reale, cu care mulți pacienți se confruntă în tăcere. Povestea ei este una despre reziliență, dar și un apel la reformă în sistemul medical românesc.
