Bogdana Fati, psihoterapeut, explică faptul că abuzul nu începe brusc, ci se instalează treptat, ca un proces subtil de deteriorare relațională care afectează profund stima de sine, duce la izolare și pierderea speranței.
„E greu de ales un singur caz pentru că sunt situații foarte diferite. Dar ce găsesc ca element comun este sentimentul de însingurare și de lipsă de speranță. Pentru că efectele abuzului, în timp, ajung cumva să genereze această distorsionare a imaginii de sine. Stima de sine scade teribil de mult. Și asta generează, ca și prim efect, sentimentul că nu voi ieși niciodată de acolo. Stări depresive accentuate și o lipsă de speranță puternică. Iar efectul fricii și al terorii are, iarăși, un impact foarte greu de destructurat.
Și atunci, punctul în care ajungem să interacționăm la centre este momentul în care sunt într-o fragilitate teribil de mare.
Am în minte una dintre beneficiarele noastre, în care cazul ei mi-a rămas cumva foarte adânc întipărit în minte și în inimă.
Pentru că e mama mai multor copii, o femeie care este extrem de inteligentă și cu resurse interioare, dar care nu se mai percepe deloc așa. Cumva, cu timpul, focusul a fost foarte mult către a menține relația, a păstra tot ceea ce venea ca cerință din partea soțului ei, ducând poveri și mai mari, cărora nu putea să le spună „nu”.
Pentru că exact asta se întâmplă în ceea ce înseamnă partea de abuz: acolo unde este evident că e nevoie să pun o graniță, să spun o limită, să spun „nu”, nu spun decât „da”. Și, nespunând, fiindu-i foarte greu să spună „nu” la toate cerințele, care câteodată nu numai că semnau o epuizare fizică, dar veneau cu violență fizică în timpul sarcinii, veneau cu umilire, veneau cu umilire publică și față de copii.
În cele din urmă, lucrul care a determinat-o să schimbe complet atitudinea și, încet, să pună granițe, a fost momentul în care a primit un diagnostic dur și, cumva, viața a pus-o în poziția de a alege ce face mai departe. Este unul dintre cazurile care mi-au rămas în minte și pentru că a fost un proces mai de lungă durată. Adică e un proces în care am lucrat cu mămica respectivă o vreme.
Pentru că destructurarea felului în care ne simțim interior în poziția de abuz nu se întâmplă simplu. Este un drum care presupune mulți pași mici, multe momente în care ne oprim, ne blocăm, ne pierdem încrederea, mai ales dacă suntem foarte izolați și n-avem persoane în jurul cărora să ne putem deschide. Și atunci, e un proces de durată. Dar fiecare pas făcut contează. Acolo.
Asta s-a întâmplat și în cazul mămicii respective. Pentru că, deși au fost momente repetate de violență, au fost momente repetate în care, cumva, ajungea în poziția asta de a spune: „Gata, până aici.” Cumva, viața a pus-o în poziția de a lua o decizie fermă”, a spus Bogdana Fati, psihoterapeut.
