Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, face o radiografie lucidă a stării actuale a creștinismului, subliniind că, deși trăim într-o lume declarativ creștină, accesul real la miezul profund al credinței este tot mai limitat din cauza secularizării, superficialității și instrumentalizării religiei în discursul politic.
„Nietzsche se referea, totuși, la un Dumnezeu imaginat de unii: acel Dumnezeu văzut ca un satrap, ca un judecător, ca cineva care stingherește libertatea omului. Imaginea aceasta a unui Dumnezeu antropomorfizat. E bine că a murit. Evident, Dumnezeu nu poate muri. Dumnezeu este ființa supremă, izvorul vieții și, evident, punctul cel mai înalt la care poate ajunge reflecția omenească.
Creștinismul, astăzi, poate fi privit din multe perspective. Eu fac diferența între creștinism și creștinătate. Creștinismul real, creștinismul genuin, creștinismul ca mesaj al lui Hristos – dezvoltat, sigur, într-un context cultural al secolelor I, II, III – își conturează, de fapt, o paradigmă de gândire creștină până în secolul VIII. Marile opere și marii filozofi creștini, părinții Bisericii, sunt în primele secole.
Primele trei secole, însângerate de persecuții, se păstrează în memoria colectivă a celor interesați de creștinismul real și de rădăcinile lui, ca o perioadă în care acesta n-a avut legătură cu politicul. După secolul IV, odată cu transformarea creștinismului în religie a Imperiului Roman – și asta datorită inițial lui Constantin cel Mare, care o face religie licită, fără a înlătura celelalte religii –, Teodosie cel Mare, la sfârșitul secolului IV, o declară religie imperială.
Această schimbare scoate creștinismul din catacombe și, treptat, îl transformă într-un corp în care politicul joacă un rol. Acest corp politic al creștinismului este ceea ce numim creștinătate. Ea domină istoria medievală până în secolul XVIII, când Revoluția Franceză din 1789, practic, decapitează creștinătatea – definită, în primul rând, prin forța politică pe care o avea Biserica în Apus.
Așadar, creștinătatea de azi, în Occident, nu se simte prea bine. Este muribundă, în sensul că influența Bisericii în spațiul public este tot mai redusă. Există, totuși, oameni credincioși, și vor exista mereu, din fericire.
Și noi avem o formă de creștinătate în România – o lume care merge la biserică, aderă la un mesaj creștin, uneori diluat sau fragmentar. Ceea ce este clar este că omul de astăzi, cel care face parte din această creștinătate, are tot mai puțin acces la miezul creștinismului. De ce? Din cauza secularizării, a inculturii religioase, a superficialității și a duhului lumii – un duh secular, care sabotează avansarea pe calea spirituală propusă de creștinism.
Astăzi, creștinismul este, în continuare, religia cea mai persecutată din lume. Există aproximativ 100.000 de victime anual din cauza persecuțiilor religioase în anumite țări. Și totuși, creștinismul este prezent și trăit în societatea românească. Vedem cum oamenii aderă reflex la un mesaj politic cu amprentă religioasă și creștină. Aceasta este o discuție în sine, pentru că nu este firesc să transferi valorile religioase în discursul electoral – un discurs interesat, nu unul gratuit sau moral.
Creștinismul poate fi privit din multe unghiuri. Cert este că superficializarea creștinilor este o realitate. Trăim mai mult în zona epidermică a creștinismului, fără a pătrunde miezul evanghelic. De ce? Pentru că omul de azi e comod. Dacă citește Predica de pe Munte, din Matei 5-6-7, se sperie. Nu se regăsește în ea, i se pare ștacheta prea sus.
Preocupările religioase ale creștinilor de azi sunt asumate gradual. Trăim încă într-o lume creștină, dar nu într-o lume în care creștinismul este trăit profund, ca mod de viață. Iar aici, lucrurile nu stau atât de bine.”, a explicat Vasile Bănescu.
