Cristina Lapis, fondatoarea AMP Zărnești, a povestit cu emoție cum experiența dureroasă cu o ursoaică ținută în captivitate a transformat-o într-o luptătoare pentru libertatea animalelor și a dus la construirea sanctuarului de urși, devenit în timp un simbol al demnității și protecției faunei sălbatice din România.
„Sanctuarul l-am construit datorită sau din cauza ursoaicei Maya, care mi-a murit în brațe. Și iată că, după 20 de ani care se împlinesc anul ăsta, încă îmi amintesc de această ursoaică. Pentru că ea n-a suportat închisoarea și și-a mâncat labele. Și, cu tot ajutorul pe care l-am primit al prietenilor mei veterinari, Liviu Parbus și alți doctori din străinătate care au venit să o opereze, ea n-a acceptat să mai trăiască și s-a automutilat până când a murit în brațele mele, la șase ani.
Așa cum unii în pușcărie nu pot suporta și se spânzură, așa și unele animale nu pot suporta. Iar eu am crezut că oamenii, mai ales noi, românii, care am trecut prin ce am trecut, înțeleg că libertatea este cel mai de preț bun. E un dar pe care îl primim la naștere, în egală măsură și noi, oamenii, și animalele. Și nu avem niciun drept să luăm acest drept animalelor și să le închidem într-o cușcă.
Era închisă într-o pușcă în drum spre castelul Bran, la o pensiune, unde timp de mai multe luni am hrănit-o eu și cu soțul meu. Pe vremea aceea, soțul meu era consul onorific al Franței și n-am putut să mergem în fiecare zi. Și atunci prietenii noștri s-au ambalat și fiecare mergea într-o zi. Până când ne cunoștea mașina, știa când veneam, se ridica în două labe. Intram la ea în cușcă, i-am pus un cauciuc să se joace, ca să-i atragem atenția. Dar pur și simplu a refuzat să trăiască.
Poate că a fost o promisiune copilărească, dar i-am promis atunci, când o țineam în brațe, că niciun alt urs nu va mai muri așa, în lipsă de demnitate, fără amândouă labele. Și că și eu, și soțul meu vom face tot ce ne stă în putință să le oferim un alt loc. Bine că n-am știut ce mă așteaptă, ce ne așteaptă. Eu am crezut că sunt doi-trei urși în situația asta în România, pentru că erau urșii din Poiana Brașov, tot așa, pe lângă pensiuni. Nu mi-am imaginat niciodată că situația este atât de gravă.
Dar cei de la World Animal Protection de la Londra m-au rugat să mă ocup de urșii din Poiană, pentru că primeau des foarte multe plângeri de la cei care veneau la schi în Poiană, care mergeau la Castelul Bran și care le arătau situația. Eu n-am știut de acești urși, am aflat și, timp de șapte ani, i-am hrănit eu și soțul meu, mergând din pensiune în pensiune, cu propriile noastre resurse. Încercam, cu prietenii, să ne înlocuim. Făceam o sută de kilometri pe zi și încercam să sensibilizăm ministerul. Pe vremea aia aparținea de Ministerul Agriculturii, spunându-le că nu e o situație normală, România în Europa cu urși închiși pe la pensiuni.
Între timp am aflat: la pompa de benzină, la mănăstire, la fabrica de pâine, la fabrica de uraniu, în niște locuri unde nu-ți puteai imagina, erau urși închiși. Bun, unii dintre ei au fost exterminați în cușcă pentru trofeu și am pierdut deja, în acei șapte ani în care i-am hrănit, trei dintre ei.
În ultimul moment, World Animal Protection mi-a spus că, dacă găsesc un teren, sunt gata să ne ajute să investească, să construim acest sanctuar. Iar eu, în amintirea Mayei, am zis că merită orice efort. Și cu ajutorul orașului Zănești, care ne-a pus la dispoziție un teren de 80 hectare, cu World Animal Protection, care au investit în acest sanctuar, și cu asociația milioane de prieteni, care era deja creată de mult timp și se ocupa de câini, am înființat această… Este, de fapt, o asociere public-privată, prin care fiecare și-a adus aportul. Și am înființat sanctuarul, crezând că, în câțiva ani, toți urșii din cuști vor fi strânși și, cu timpul, vor pleca din lumea asta. De altfel, sunt 27 de urși care au închis ochii în sanctuar, la 37, la 40 de ani, dar s-au stins în demnitate, fără bare deasupra capului, ascultând vântul și păsările și în libertate.
Am avut un urs care avea 43 de ani și care, până și partenerii mei mi-au spus să nu mă mai bat pentru el, să-l iau. Și am zis: nu, o noapte, o noapte liber, ascultând vântul și fără gratii, și se merită. Și acest urs a trăit un an de zile și l-am găsit în primăvară, în bârlogul lui. A dormit liber. Dar nu m-am gândit niciodată și nu mi-am dorit să iau urși din libertate și să-i pun în sanctuar. Sanctuarul a fost ales în 2016 cel mai etic sanctuar din lume”, a explicat Cristina Lapis AMP Zărnești.
